Ascetism de cafenea

The new asceticism doesn’t have to do with sitting on top of a pillar and whipping yourself. It has to do with learning to live in community. Being with other people in some productive way. We’re so pressured by the consumer culture to put ourselves first, be individuals.

Asceticism in marriage, for example. There are times when one partner has to sacrifice for the other in that community of two. And it is always a mutual thing. It goes back and forth. When one is sick the other takes care of that person, and vice versa. But that’s hard. It really is a form of asceticism. I think raising children in this country is a form of asceticism. The discipline, the time, the patience are really, really serious matters. So there are these things that are forms of asceticism, but they all involve living in with other people.

Kathleen Norris

Prea des întâlnesc pe net şi aiurea forme ciudate, contorsionate de ascetism modern. Aud lideri de biserici inteligenţi aruncând anatema asupra televizorului folosind pentru asta tribuna internetului. Aud/citesc teologi-filologi-pastologi şi alţi ologi aruncând afurisenii asupra celor care indrăznesc să se organizeze outside the box pentru că gândesc cu mintea lor şi nu-i deleagă pe ei să decidă unde să pască iarba cea mai grasă.

Prea rar aud vorbindu-se/scriindu-se despre adevaratele virtuti creştine precum răbdarea, acceptarea diferenţelor ca formă civilizată şi inteligentă de iubire, modestia, conştiinţa propriilor limite, neasumarea rolului de judecator decât pentru propriile fapte etc.

Câteva motive să ”fur” puţin din viziunea doamnei de mai sus privind ascetismul creştin.

Imaginea? Cam ce se întâmplă când nu-ţi prieşte cafeaua servită de cafengiii convertiţi peste noapte în şefi de suflete: la terasă cu tine; ce dacă plouă ?

PS. de data asta i-am fentat: am pozat din interior

În arenă cu Nietzsche

 

Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susţine faptul ca Nietzsche vorbeşte despre moartea Dumnezeului creştinilor, iar a doua interpretare vorbeşte despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului raţional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beţie, concupiscenţa şi alte forme de manifestări extatice obţinute prin exacerbarea simţurilor).

Pornind de la premisa voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala celor slabi şi cea a celor puternici. Asffel, în concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria-i superioritate.

Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizaţie şi acelea ale democraţiei. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viaţa.

Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduieşte toate virtuţile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care ştie să susţină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susţinute, Nietzsche a fost toată viaţa sa un om bolnav.

Fragmente de text preluate de pe wikipedia (vezi Nietzsche)

Ca orice filosof care se respectă şi Nietzsche a încercat să găsească explicaţia ultimă a sensului vieţii, direcţia evoluţiei omului şamd. Cele câteva idei preluate aici din prezentarea făcută pe limba noastră a profanilor mi-au atras atenţia (din nou) printre altele şi pentru că de o săptămână sunt bombardat cu ştiri, opinii, sondaje, păreri şi băgări in seama legate de alegerile iminente din ţară. Acestea mi-au adus aminte de câteva din obsesiile mele în legătură cu tema puterii. Sunt obsedat de tema puterii în general nu numai de cea politică.

Puterea politică e manifestarea vizibilă a mişcării involuntar controlate a unui instinct primar esenţial. Sunt tentat să văd tentaţia puterii ca expresia instinctului de conservare la nivel social, relaţional. Dacă facem abstracţie de cazurile patologice cum ar fi dictatorii-nebuni de care nicio generaţie nu a dus lipsă si care sunt doar cazuri speciale de bolnavi de putere în stare acută, tendinţa omului indiferent de mediul în care trăieşte este cea de raportare la Celălalt în termeni ierarhici. Semenul omului nu poate fi decât deasupra sau dedesubtul lui pe scara personală individualizată şi în permanentă ajustare a valorilor. Democraţia în acest sens este un non-sens, o non-realitate, un instantaneu, o îngheţare a adevăratelor valori, cele instinctuale. E un compromis, o punere în scenă, pauza pentru publicitate necesară actorilor pentru schimbarea costumelor, cortina care va crea senzatia de continuitate între două acte ale manifestarii instinctelor de dominare.

Cea mai interesantă perioadă pentru observarea fenomenului e cea din preajma alegerilor. Atunci instinctul dominării semenului care a trecut prin perioada aridă, puţin observabilă dintre mandate, se acutizează brusc , îşi îngroaşă venele, iese în arenă. Ca intr-o coridă socială, protagoniştii renunţă la scrupule, elimină incertitudini, ridică cortina democraţiei şi încep dansul luptei. Paradoxul este că lupta brută şi brutală pentru putere se duce având ca decor  şi acoperire sau mască, ideile de fair-play şi şanse egale  promovate de sistemul de valori al democraţiei.

 

Sărind gardul dincoace, in lumea ideilor şi credinţelor religioase constatăm că piesa se joacă în mod similar. Nimic neobişnuit având în vedere că actorii fac parte din aceeaşi specie. Şansa (dupa unii neşansa) face ca în cazul acesta particular, forţele să nu mai păstreze echilibrul artificial. Iniţiatorii luptei pentru putere, dominare a spaţiului religios nu mai au nevoie de acoperirea democraţiei, religia fiind în esenţă un sistem ierarhic. E de fapt esenţa ei pentru că ea, religia, se formează şi se dezvoltă în vidul creat de lipsa de putere a celor mulţi, a celor slabi de care vorbeşte Nietzsche. Liantul comun, arena, este în mod paradoxal morala care ar părea să aibă ceva din aroma democraţiei deşi nu are ca scop egalizarea şanselor. Şi aici se manifestă spiritul de competiţie în toată splendoarea lui. Diferă miza. Dacă în sfera politica ea constă în dominarea social-economică, păstrarea şi înmulţirea “averilor” de ordin material în primul rând şi abia apoi prin ele a celor de nivel superior (psihic, social etc), în lumea religioasă miza suferă o răsturnare, o răsucire cu 180 de grade. Campionii puterii religioase sunt oameni la care sistemul de valori a suferit o transformare radicală. Valorile din vârful piramidei sunt dilatate, exagerate, capătă o greutate anormală greutate care în virtutea unei legi a gravitaţiei axiologice le coboară la niveluri inferioare. În varianta extremă, acutizată se produce o răsturnare completă a piramidei nevoilor. În această fantastică arenă liderii pot fi aleşi involuntar chiar din rândurile celor cu stare materială precară. Energia lor s-a concentrat aproape exclusiv pe acumularea prin orice mijloace de “averi” spirituale. Morala celor slabi pentru ei este morala puterii oficiale, politice. În puterea politică, profană ei văd un duşman direct, periculos pentru că deşi pleacă din direcţii opuse, drumurile lor se intersectează inevitabil. Punctul lor de intersecţie este spectatorul, omul de rănd, supusul, votantul, mireanul, laicul. Fără acesta viaţa celor puternici din ambele taberi îşi pierde direcţia şi justificarea.

Permis de muncă în Anglia pentru studenţi

Pentru a munci în Anglia e nevoie în general de permis de muncă. Vorbesc de munca “la patron” ca şi angajat. Spuneam în alt post că e greu de obţinut permisul pe căi normale. Dacă găseşti să zicem un post pe măsura ta şi vrei să aplici pentru permis procedura e greoaie şi cu şanse mici pentru români şi bulgari.

Aici vă prezint o variantă mai specială care pentru unii ar putea fi mai bună decât obţinerea permisului de muncă clasic şi anume permis de muncă pentru studenţi.

E mai buna zic eu, pentru că se obţine mult mai uşor (efortless aproape), iar permisul care e un card albastru îţi dă dreptul să lucrezi în orice domeniu şi fără condiţia de a anunţa Home Office de schimbarea locului de muncă ca în cazul permisului de munca clasic. Un alt avantaj e faptul ca inregistrându-te ca student ai şansa să termini chiar o şcoală aici, ceea ce nu e puţin lucru. Probabil altfel sună când pe CV-ul tău apare numele unei şcoli (nu neaparat Cambridge ) englezeşti.

Ca dezavantaje: faptul că ţi se permite oficial să lucrezi maxim 20 de ore pe săptămâna în timpul şcolii şi full-time în vacanţe, costul cu taxele şcolare.

Ceea ce nu ştiu totuşi mulţi e că pentru taxe se poate obtine un împrumut de la stat care se returnează numai dupa terminarea şcolii şi numai dacă lucrezi cu un salar de minim 15000 de lire pe an, în rate de maxim 6% din salar. Foarte mulţi nu ajung să plătească integral împrumutul si pentru că după 25 de ani se prescrie.

Feel free to ask me any questions about this. I will answer them according to my best knowledge. Thanks.

(r)evolution

Evolution

 

About me – reloaded

Here you can find a test to find out your personality type from a range of 16 types grouped in 4 categories.

I found it following a link from this blog where I landed from the blogroll of this one

This one of the descriptions of my category: a visionary dreamer or maybe a dreaming visionary ? 

 
“INFPs are highly intuitive about people. They rely heavily on their intuitions to guide them, and use their discoveries to constantly search for value in life. They are on a continuous mission to find the truth and meaning underlying things. Every encounter and every piece of knowledge gained gets sifted through the INFP’s value system, and is evaluated to see if it has any potential to help the INFP define or refine their own path in life.”

My results:

About me se întoarce

Am făcut ceva timp în urmă un exerciţiu narcisistic şi am salvat în memorie câteva frânturi din discuţiile avute ceva timp în urmă pe un forum general (nereligios dar la capitolul ‘Religie’) 

Unui ateu care spunea printre altele: ‘am alergie la irational’

sam:

a: eşti alergic din naştere; no comment, eşti fascinant. Puţini oameni se pot bucura rţtional de un răsarit de soare pe malul marii

b: ai decis sa elimini iraţionalul mai târziu în viaţă pentru ca ţi-a creat totdeauna o stare de discomfort; aici ai fi normal, aproape uman aş zice

Când analizez raţional religia ajung aproape la aceleaşi concluzii ca şi tine. După ce termin joaca de-a intelectualul mă trezesc la marginea unei prăpastii. Ceva ce poate fii exprimat prin ‘So what?’ La ce-mi foloseşte raţiunea dacă nu mă scapă de senzaţia aia extrem de puternică de inutilitate? De ce sunt disperat după fericire şi de ce mă trimite muzica în alte spaţii ? Cine şi-a băgat coada să planteze în creierul meu pur ‘rational’ idei ‘absurde’ si senzaţii ‘iraţionale’?

Nu sunt ateu aşa cum nu sunt nici agnostic şi nici religios în sensul clasic. Exist şi mă minunez iî fiecare zi de ceea ce văd şi aud şi simt. Pentru că unii de aici m-au catalogat ca fiind ateu îmi permit să cer o favoare aşa ca între ‘atei’ : dacă nu iubeşti pe nimeni în aşa măsură încât să-ţi poţi da viaţa pentru acel cineva şi să ţi-o dai zilnic , confundându-te cu acel cineva uneori până la completa uitare de sine, nu e târziu să începi de acum căutarea. Am bănuiala că atunci o să dai naibii şi raţionalul şi iraţionalul şi vei incepe să trăieşti

Unui evanghelic, apologet înflăcărat care avea răspunsuri la orice

 sam:

când citesc un mesaj încerc să ignor bla-bla-geala cu pretenţii filosofice ca să pot descâlci omul din spatele vorbelor. Adică nu mă interesează ideile expuse de cineva decât în măsura în care dezvăluie convingeri personale

Unuia care spunea următoarele:

‘credinta fiecaruia este un sentiment intim, personal

iar credinţa şi religia sunt două noţiuni diferite.

şi cred că Dumnezeu este un pur produs uman, după care unii îşi ascund infirmităţile şi lipsurile, alţii fricile, alţii slăbiciunile’ 

sam:

Dumnezeul religioşilor (adică al celor care nu pot crede fără să încerce să planteze “crezul” lor în creierul celor din jur) este un produs uman.

Dumnezeul creat de om nu există, dar în legătură cu  Cel despre care se spune că a creat omul nu mă pot pronunţa decât la nivel personal.
Şi dacă cineva vrea sa ştie părerea MEA despre existenţa sau atributele lui Dumnezeu aş fi bucuros să-i raspund. Dar asta presupune o discuţie între persoane nu nickname-uri

 

extaz

 

„Beatitudinea extazului e aproape insuportabilă. Ai impresia că totul s-a rezolvat şi că devenirea nu mai are sens. Sînt minute extraordinare, care răscumpără viaţa şi pe care doreşti doar să le revezi din nou.” Contrapartea negativă a extazului este acedia, „boala singuraticilor, care comportă un aspect aproape demonic”. Consecinţa pozitivă este transformarea „revelaţiei vidului” în cunoaştere, o cunoaştere lucidă, resemnată.

Stephen Fry

L-am descoperit pe Stephen Fry nu mult timp dupa ce am venit în Londra. Dacă eşti pasionat de limba engleza, de jocuri de cuvinte, te îndrăgosteşti imediat de el. Actor, scriitor, comedian, regizor, prezentator de emisiuni, bloger. Câteva din meseriile lui. Face totul cu pasiune şi după cum spune versul din cântecul “Thou Shalt Always Kill’ al duo-ului hip-hop “dan le sac vs Scroobius Pip”, “thou shalt not question Stephen Fry” pentru că Stephen Fry este omul-enciclopedie.

Născut în 1958 într-o familie de evrei nepracticanţi, a trecut prin faza religioasă în adolescenţă, în prezent nu poate fi declarat religios dar nici nu-l poti înregimenta in categoria ateilor hard. Mai jos aveţi câteva opinii pe teme religioase exprimate de el cu diverse ocazii. Romanul lui autobiografic se numeşte “Moab Is My Washpot”. La 17 ani a abandonat colegiul, a furat cardul unui prieten de familie. A fost prins şi a făcut 3 luni închisoare. A reluat studiile promiţând că va intra la Cambridge. A intrat şi a terminat English Literature.

Intraţi pe Wikipedia pentru lista activităţilor, pasiunilor şi premiilor primite, e prea lungă pentru acest post.

Să pomenesc de ceva mai recent cum ar fi lista de peste 940 000 de followers pe twitter (în octombrie) provocând des căderea serverului-gazdă din cauza traficului (4000 de hits pe secundă la un moment dat). Blogul său a avut mai mult de 300 000 de vizitatori în primele 2 săptămâni de existenţă.

Îşi foloseşte popularitatea de pe net pentru a promova muzicieni şi autori mai puţin cunoscuţi cărora le cresc astfel brusc numărul de vizite de căteva ori, pentru a pune în dezbatere publică probleme de interes general în media  sau politică.

L-am scos de la naftalină după ce un comentator simpatic, autodeclarat ateu de pe blogul lui Marius Cruceru a pomenit despre el tangenţial.

 Ceva despre “religia” lui aici

I am a lover of truth, a worshipper of freedom, a celebrant at the altar of language and purity and tolerance. That is my religion, and every day I am sorely, grossly, heinously and deeply offended, wounded, mortified and injured by a thousand different blasphemies against it. When the fundamental canons of truth, honesty, compassion and decency are hourly assaulted by fatuous bishops, pompous, illiberal and ignorant priests, politicians and prelates, sanctimonious censors, self-appointed moralists and busy-bodies, what recourse of ancient laws have I? None whatever. Nor would I ask for any. For unlike these blistering imbeciles my belief in my religion is strong and I know that lies will always fail and indecency and intolerance will always perish.

• “Trefusis Blasphemes” radio broadcast

Despre dezavantajele ateului aici

The burden that is laid upon a humanist or an atheist or someone who is not bound by any ideology or creed is that you believe in nothing but you believe in anything. There is a double bind in humans. On the one hand we want to be free of the authority of our parents and the other symbolic parents like gods, and governments and great mentors, On the other hand part of us yearns to be under the protective cloak of their intellect and moral wisdom. Therefore what the humanist has to do is to find an authority in themselves. You have to say: “I have this awful duty. I have to be the judge of myself.” I can’t let God be the judge. I can’t let Marx or Blair or any other figure do it for me. You have to create your own moral standards, but also be open to the moral standards of poets and writers, and preachers. You can cherry pick if you like. There is absolutely nothing inconsistent in that. You can take the best of Christ and the best of Marx. For me the person who said, “let him who is without sin cast the first stone,” is automatically a very interesting person. I think it is one of the most splendid things anyone has ever said.

Şi despre agnosticism-ateism-umanismul lui aici

‘I’ve always believed that everything that is said from authority is either the authority of one’s own heart, one’s own brain, one’s own reading, one’s own trust, but not the authority of someone who claims it because they’re speaking for God and they know the truth because it’s written in a book. That, essentially, is where I come from. In a sense, tolerance is my religion. Reason is my religion.’

aici contul lui de twitter

art istoria – călătorie în timp şi spaţiu

Mi-am format obiceiul de a trece în revistă din când în când ultimele articole scrise pe blogurile wordpress din lista ce apare live la sfârşitul paginii Panou de control. Aşa mi-a atras atenţia câteva luni în urmă titlul unui articol scris de acest om, un grafician-ilustrator din Bucureşti pasionat cum spune el mai jos, de castele şi bordeie

Imi place istoria, imi plac si monumentele, fie ele castele sau bordeie. Şi tare mă mai enervează falsa istorie, generatoare de nationalisme ieftine. Răsfoieste cu atentie site-ul asta. Sigur vei gasi multe chestii interesante de care nu stiai.

Dacă as avea de ales între a vizita centre vechi din oraşele lumii şi vacanţe pe coaste de azur ştiu exact ce aş alege: bordeiele.

Merită vizitate şi cele virtuale de pe blogul domnului Radu Oltean până una alta